Poezie.

Stateam mai devreme si imi aminteam cat de frumos a fost in copilarie, aducandu-mi aminte de o poezie pe care am citit-o acum ceva timp.

Copilarie
de Rainer Maria Rilke

Si curge timpul scolii-ndelungate,
Cu-atatea spaime vagi, cu asteptare.
Singuratate, vreme-apasatoare...
Si-apoi afara: strazi sclipesc si suna,
Si-n piata zvarle apa o fantana,
Si in gradini, ce lumi nemasurate.
Si in hainuta ta sa treci prin toate,
Cum nimeni n-a trecut si n-o sa treaca:
O straniu timp, o, vreme ce se-neaca,
O, tu, singuratate.

Si sa privesti departe, afara, catre ei:
Barbati, femei; barbati, barbati, femei,
Copii in vii culori si nu ca tine,
Si-aici o casa, uneori un caine,
Si-ncredere si groaza ce mute oscileaza,
O, jale fara sens, o, vis, o, groaza,
O, neagra adancime.

Si sa te joci asa, inel si cerc si mingi,
In parcul ce paleste bland in soare,
Si pe cei mari din goana sa-i atingi,
Salbatacit si orb de alergare,
Dar cu pasi tepeni, mici, tacut, pe seara;
Sa mergi acasa, strans de mana, tare:
O, inteles ce tot mai mult dispare,
O, frica, o, povara.

Si ore-ntregi, la iazu-ntins si sur
Sa-ngenunchezi cu o corabie mica
Sa uiti de ea, caci altele-mprejur
Si panze mai frumoase trec pe unde
Si sa gandesti la chipul mic, obscur,
Sucind din iaz ca iar sa se scufunde.
Copilarie, o, imagini lunecande,
Unde? Unde?